aprilie 03, 2008

Inceputurile operei



Opera, genul cel mai popular dintre toate cele ce se incadreaza in domeniul muzicii culte, a fost subiectul celor mai diverse si contradictorii pareri. Voltaire, filozoful francez, o denumeste: „ un spectacol tot atat de bizar pe cat de magnific, unde ochii si urechile sunt mai satisfacute decat spiritul, unde trebuie sa canti ariete in timpul distrugerii unui oras si sa dansezi in jurul mormintelor”, Schiller intr-o scrisoare catre Goethe scrie: „...am sperat intotdeauna ca din opera se va naste tregedia sub forma ei cea mai nobila...” iar Cernisevski, ganditor democrat revolutionar rus, aprecia opera ca fiind: „forma cea mai desavarsita a muzicii ca arta”.

Integrandu-se in viata spirituala a societatii, opera a oglindit adesea contradictiile sociale din diferite epoci, a dat glas aspiratiilor celor mai inalte ale popoarelor; melodiile lui Verdi devenisera imnurile patriotilor italieni care luptau pentru eliberarea si unificarea tarii lor; „Mireasa vanduta” a lui Smetana a insemnat un sprijin dat poporului ceh pentru afirmarea independentei sale nationale. Opera este tendinta de a da viata pe scena sentimentelor si trairilor omenesti.

Opera, cuvant de origine italiana, cu radacina in limba latina, inseamna produsul unei munci, iar in limbaj artistic − o creatie, o lucrare. La inceputurile ei, cand nu era inca definita ca gen aparte, opera nu avea o titulatura proprie bine determinata. De aceea in acea vreme intalnim denumiri ca: „favola in musica” (basm muzical), „dramma per musica” (drama muzicala), „melodramma” (drama melodica, cantata) si in cele din urma „opera in musica” (lucrare muzicala). Prima lucrare in care acest gen a aparut sub o denumire apropiata celei de astazi este: „Le nozze di Teti e di Peleo” (Nunta lui Thetis si Peleus) de Francesco Cavalli, reprezentata in 1639 sub titlul de „opera scenica”.

La aparitia ei, opera a insemnat actul de maturitate al unui proces artistic ce incepuse cu multe veacuri inainte, ducand la desprinderea definitiva a muzicii laice de cea incatusata in canoanele stricte ale bisericii.

La Florenta, centrul infloritor al culturii italiene, lupta data intre clerul catolic, care avea tot interesul sa tina poporul credincios in bezna nestiintei si spiritul luminat ai marilor artisti ai Renasterii, care luptau pentru cunoasterea tainelor stiintei si pentru o cultura noua patrunsa de umanism, era puternica. La inceputul secolului al XVI-lea, acesta tendinta de innoire s-a manifestat in arta si literatura sub forma reinvierii traditiilor antice. Astfel, sculptorii si arhitectii studiaza si imita statuile si edificiile romane, iar pe scenele teatrelor apar nu doar tragedii italiene ci si un mare numar de piese reprezentate in limba latina.

Spiritul Renasterii era deosebit de puternic la Florenta. Inca din secolele XIV si XV, aici fusese leaganul infloririi traditiei polifonice, prin inraurirea cantecului laic, lumesc ce formeaza caracteristica asa numitei „Ars Nova”. Primele „opere” au fost cele mai cuprinzatoare lucrari din diversitatea de asocieri intre muzica si spectacol, care au circulat de-a lungul culturii italiene de la sfarsitul secolului al XV-lea.

Evenimente importante (vizite, nasteri, casatorii) la curtile principale, furnizau ocazii pentru reprezentarea acestor spectacole; pe langa acestea mai exista un subcurent al activitatii muzico-dramatice practicat in asociatii de intelectuali mai mult sau mai putin formale, cunoscute sub numele de academii care au contribuit la inaintarea invatarii de-a lungul Renasterii.

Un principal precedent al operei a fost intermedio (episoade sau tablouri cu muzica si uneori cu masini prezentate intre actele pieselor, acestea fiind in cele mai multe cazuri comedii). Curtea de Medici de la Florenta a organizat multe astfel de spectacole. Intermedi pentru comedia „La pellegrina” de Bargagli, organizata de Giovanni de Bardi ca parte din festivitatile care celebrau casatoria Marelui Duce Ferdinando de Medici cu Christine de Lorraine (1589), exemplificau puterea muzicii; iar unul dintre ele, cel in care Apollo il ucide pe dragonul Pythian, furnizeaza punctul de plecare pentru „Dafne”, general vazuta ca fiind prima opera.

Spectacole dramatice cu muzica vocala, dans si pantomima existasera in Europa inca din vremuri stravechi. Insasi tragedia antica greaca, cu cor, prezenta multe aspecte ce pot fi considerate ca premergatoare operei. In alte culturi, de asemenea se poate vorbi de o traditie foarte veche a teatrului muzical (drama muzicala chineza, formata inca in secolul XII). Elemente ale operei au existat in „misterele” religioase din Franta si in acele „sacre rapprezentazioni” − spectacole sacre − din Italia secolului al XV-lea, in care mijloacele dramatice si cele muzicale fusesera folosite de biserica pentru atragerea credinciosilor pentru cultul catolic. Pentru a spori atractivitatea acestor spectacole sacre, care intruchipau episoade biblice sau ale vietii sfintilor, autorii lor se vad nevoiti sa introduca si arii sau dansuri populare. Descrierea scenica a unor vanatori, a luptelor cu cavaleri, diferitele scene de balet, nu aveau desigur nici o legatura cu textul biblic, dar ele erau cerute de public si pana la urma au ajuns sa ocupe un loc mai mare chiar decat restul spectacolului. In aceste forme artistice premergatoare operei gasim si alte componente de baza ale spectacolului muzical: masinariile, decorurile, erau de o mare ingeniozitate, iar la faurirea lor lucrau unii dintre cei mai vestiti artisti ai timpului: Leonardo da Vinci la Milano, Brunelleschi la Florenta.
De asemenea aproape de geneza operei stau si piesele pastorale cu muzica la dezvoltarea carora a contribuit in a doua jumatate a secolului al XVI-lea poetul-muzician Torquato Tasso, cea mai celebra dintre pastoralele sale este „Aminta” reprezentata in 1583.

Niciun comentariu: