octombrie 03, 2009

Opera in Anglia

Edward J. Dent spunea despre inceputurile operei in Anglia: „ ... in Anglia drama vorbita ajunsese mult prea dezvoltata si mult prea adanc inradacinata in inima poporului pentru ca versiunea ei muzicala sa fie admisa ca un echivalent”. Aceasta nu inseamna ca muzica nu-si avea locul pe scena, dimpotriva, Shakespeare intrebuinta adeseori fragmente muzicale in piesele sale. In timp ce in Italia opera s-a emancipat repede sub tirania normelor rigide impuse de invatatii florentini, in Anglia drama vorbita, cuvantul, a avut de la inceput si si-a pastrat totdeauna suprematia absoluta asupra muzicii. Una din formele caracteristice ale teatrului englez, cu radacini in arta medievala, erau acele „masques”, spectacole cu scene mimate sau vorbite, uneori dansate, care au ajuns la un nivel artistic inalt in creatia lui Ben Jonson si Milton. Foarte des ele erau insotite de muzica, dar aceasta avea totdeauna un caracter auxiliar, de divertisment. Si totusi, adversitatea regimului lui Cromwell fata de teatru a fost indulcita prima oara tocmai datorita spectacolului muzical. Puritanii, care desfintasera corurile catedralelor si daramasera multe orgi in ura lor pentru ceea ce numeau „arta popeasca”, au incurajat practica muzicala amatoare si de fapt au dat un impuls muzicii laice. Oameni de teatru si compozitorii, cum sunt James Shirley (1596-1666), Edward Coleman (m.1669), Matthew Locke (1630-1677) si Christopher Gibbons (1615-1671) au creat in acea perioada o serie de mici spectacole educative cu muzica, care au fost propagate prin scoli. Pasul decisiv a fost insa realizat de poetul si dramaturgul William Davenant (1606-1668) care, inzestrat cu talent si cu experienta spectacolelor de teatru, balet si opera pe care le vazuse la Paris, reprezinta in 1656 o lucrare destul de originala pe care o caracterizeaza drept „reprezentatie vocala in muzica recitativa”. Titlul acestui spectacol era „Amuzamentul primei zile”.
Premiera a fost favorabila si Davenant, incurajat, scrie un nou libret intitulat „Asediul insulei Rhodos”, pus in muzica de acelasi „colectiv” compus din Henry Lawes (1596-1662), Charles Coleman, Henry Cooke si George Hudson. De data aceasta intreaga piesa era cantata, astfel ca avem de-a face cu prima opera engleza; reprezentarea ei a avut un succes comparabil cu acela al operei „Euridice” de Peri.
Insa dupa ce salile teatrelor au fost redeschise, publicul a cerut din nou piese vorbite si nu cantate. O schimbare totusi se produsese si experientele primelor opere au avut ca rezultat faptul ca teatrul clasic englez a inceput sa fie inlocuit de cel contemporan. Muzica era si ea binevenita, dar exclusiv sub forma de „muzica de scena”, un auxiliar al actiunii vorbite; e vorba de acea „incidental music”, atat de caracteristica pentru intreaga viata artistica engleza. Opera va fi mentinuta aici multa vreme la rangul de piesa romantica cu bogata muzica de scena. Sub forma aceasta au fost „adaptate” in acea vreme chiar unele piese celebre ale lui Shakespeare, ca „Furtuna”, „Macbeth”, si „Visul unei nopti de vara”. In cadrul pieselor, personajele omenesti nu cantau niciodata, muzica fiind rezervata doar spiritelor, zanelor si altor fiinte supranaturale, asta datorita prejudecatilor englezilor in ceea ce priveste puterea muzicii de a transmite prin ea insasi sentimentele dramatice.
Nemultumit de sobrietatea muzicii corale engleze, regele Charles al II-lea, trimite pe unul din membrii cei mai talentati ai capelei sale – Pelharm Humfrey (1647-1674) – sa studieze la Paris cu celebrul Lully. Insusindu-si invatamintele tragediei lirice a lui Lully, Humfrey va ramane totusi un muzician englez; tot astfel s-a intamplat cu organistul si compozitorul John Blow (1649-1708) si cu discipolul sau Henry Purcell (1659-1695).
Purcell, care a ocupat postul de organist la Westminster, a fost prin profesie compozitor de muzica bisericeasca, dar prin vocatie el s-a dovedit un compozitor de opera, caci instinctul sau dramatic il indruma catre scena. Cu toate acestea el nu a reusit sa creeze o treditie stabila a teatrului liric in patria sa.
Dorinta lui Purcell era de a scrie opere unitare. Nu a reusit decat o singura data sa-si indeplineasca aceasta dorinta, prin capodopera sa „Dido si Aeneas” care impreuna cu principalele creatii ale lui Monteverdi, reprezinta poate tot ce ne-a lasat mai remarcabil secolul al XVII-lea in acest domeniu.
Purcell reprezinta primul mare maestru al declamatiei muzicale engleze adaptata fidel intonatiilor specifice ale limbii nationale. Recitativul creat de el va ramane clasic pentru muzica patriei sale, tot astfel ca cel al lui Lully pentru arta franceza. Purcell a fost insa, un artist mai integru si mai profund decat premergatorul sau parizian.
In „Dido si Aeneas” el ramane credincios adevarului dramatic de la prima la ultima nota si nu se lasa tarat pe panta fastului exterior si a divertismentului facil, proprii artei de curte. Sinceritatea melodiilor sale este deplina, in sobrietatea ei, fiind aliata cu un instinct vocal sigur. In acelasi timp, cultura polifonica pe care o stapanea l-a ajutat sa de corurilor sale o grandoare impresionanta, prevestitoare a oratoriilor lui Händel.
Dupa moartea lui Purcell, la inceputul secolului al XVIII-lea, opera engleza s-a predat neconditionat in fata operei italiene si invazia de cantareti si compozitori din sud a facut ca in curand limba engleza sa nu mai fie tolerata in teatrul muzical.
Teatrul liric nu s-a putut incetateni in adevarata viata artistica engleza. Marea masa a populatiei nu se interesa de opera italiana, mai ales ca spectacolele nu mai erau nici macar traduse in limba nationala.
Insusi marele Händel, care in 1711 isi reprezinta la Haymarket opera „Rinaldo” si apoi in fruntea „Academiei regale de muzica”, pune tot geniul sau in serviciul innoirii operei „seria” italiene, nu poate face fata acestei rezistente indarjite si pana la urma se indreapta spre genul traditional englez – oratoriul.
Adevarata lectie pentru toti cei care dispretuiau idealul crearii unui teatru muzical englez a venit pe neasteptate sub forma triumfalului succes de masa pe care l-a cunoscut in 1728 opera-balada „Beggar’s opera” (Opera saracilor). Acesta a fost unul din exemplele cele mai tipice de reactie a spiritului sanatos popular impotriva formelor culturii aristocratice intepenite in vechile sabloane.
„Beggar’s opera” este o satira usturatoare si in acelasi timp plina de voiciune, care cauteriza aspectele neverosimile ale operei italiene, dar nu cruta nici viciile societatii engleze ale timpului. Autorii ei erau John Gay (1685-1732), talentat poet satiric si bun cunoscator al folclorului ce circula pe stratile Londrei, si un muzician german, John Christopher Pepusch (1667-1752) – care ca si Händel, si-a petrecut o mare parte a vietii in Anglia.

Niciun comentariu: