ianuarie 15, 2010

Giuseppe Verdi (Le Roncole di Busseto, 1813 – Milano, 1901)

Dat fiind faptul ca provenea dintr-o familie saraca, Verdi a avut parte de o educatie presarata de dificultati, studiind si compunand la intamplare, la nivelul posibilitatilor unui orasel. Datorita lui Antonio Barezzi, cu a carui fiica Margherita avea sa se casatoreasca, a putut merge la Milano unde, fiind respins ca pianist la Conservator, a fost incurajat spre compozitie, Vincenzo Lavigna facandu-i cunostinta cu muzica lui Haydn si Mozart.
Scala din Milano ii face o comanda de o opera, astfel in 1839, Verdi scrie prima sa opera „Oberto”, care a avut un succes suficient pentru a-i fi ceruta o noua opera: „Un giorno di regno”(1840). Tot la Scala va reprezenta in 1842 „Nabucodonosor” , care a fost un triumf, se pare ca datorita volentei unui limbaj vocal care a marcat nasterea unei arte „populare” si amplei utilizari a corurilor simbolizand poporul (influenta operei „Moise” de Rossini fiind evidenta). Urmeaza „Lombarzii” (1843) iar in 1844 o data cu „Ernani” (Venetia) dupa Hugo, Verdi a avut in sfarsit posibilitatea sa-si afirme talentul dramatic.
Din acest moment Verdi avea sa scrie una sau mai multe opere pe an, fiind solicitat fara incetare de marile scene italiene si chemat deja in strainatate. In 1847 au avut loc premierile cu „I Masnadieri”, la Londra si „Ierusalim” la Paris.
In acesti ani Verdi mai scrie „Giovanna d’Arco”, „I Due Foscari”, „Attila”, „Alzira” si „Il Corsaro” in care orchestra joaca deseori un rol foarte important. In 1847, „Macbeth” marcheaza in evolutia dramatica a compozitorului un punct de cotitura pe care il va confirma „Luiza Miller”, dupa Schiller, in 1849. Totusi, doar o data cu „Rigoletto”, in 1851, apoi in 1853, cu „Trubadurul” si „La Traviata” („trilogia populara”), Verdi a ajuns in sfarsit sa fie cel mai cunoscut compozitor in viata, in Italia si probabil in intraga lume.
In 1855, lui Verdi i se incredinteaza scrierea unei noi opere „Vecerniile siciliene”, pentru Opera din Paris, dar caderea spectacolului cu „Simon Boccanegra” la Venetia, in 1857, i-a demonstrat ca publicul nu era inca dispus sa accepte un tip de opera in care profunzimea psihologica il conduce catre cantul pur, intr-un moment in care angajarea politica a lucrarilor anterioare nu isi mai avea ratiunea de a exista.
Cand „Bal mascat” triumfa la Roma (1859), Verdi, considerat unul dintre eroii epocii Resorgimento, a fost ales deputat de Busseto si primit la Torino de Vittorio Emmanuele al II-lea (V.E.R.D.I. fusese pentru revolutionari sigla Vittorio Emmanuele Re D’Italia).
S-a reintors la compozitie, iar in 1862 prezinta la Sankt-Petersburg „Forta destinului”. In 1867 a scris in limba franceza pentru Opera din Paris, „Don Carlos” care a triumfat in versiunea italiana la Londra si in Italia; dar „Aida”, a carei premiera a avut loc la Cairo in 1871, cu un lux nemaiintalnit si cu un onorariu niciodata oferit unui compozitor pana atunci, avea sa fie cea care ii va consacra o glorie mondiala fara rival. Dupa un grandios „Recviem”, scris in memoria lui Manzoni (1874), Verdi, contestat de noul val de muzicieni italieni, s-a impacat cu fostul sau adversar, Arrigo Boito, caruia i-a solicitat colaborarea ca poet si a facut sa triumfe o versiune remaniata a operei „Simon Boccanegra”(1881) si i-a incredintat redactarea libretului pentru „Otello”(1887) si „Falstaff”(1893). In 1898, dupa moartea sotiei sale a terminat ”Piesele sacre”.
In domeniul vocal, Verdi a cerut unei voci dramatice aceeasi suplete, aceleasi efecte de tandrete patetica si aceeasi stapanire a nuantelor in registrul acut. Pe plan dramatic, eficacitatea verdiana, s-a bazat in primul rand pe libret pe introspectia psihologica a umanului si pe generarea unor conflicte in care se intrepatrund temele dragostei cu cele ale prieteniei sau ale politicii.
La 26 februarie 1901, mii de italieni l-au condus pe Verdi la locul odihnei sale vesnice, cantand „Va. Pensiero”.












Un comentariu:

Anonim spunea...

frumos si interesant.