iunie 15, 2010

Richard Wagner (Leipzig 1813 – Venetia 1883)

Prin creatia sa, prin estetica sa – expusa in numeroase scrieri – Wagner s-a inscris pe traiectoria evolutiva a secolului al XIX-lea. O data cu el, limbajul muzical, insasi conceptia despre muzica, despre functia ei, despre rolul compozitorului, au sugerat o mutatie incat toata muzica dupa el va fi puternic marcata.



Chiar daca creatia lui Wagner contine lieduri, sonate pentru pian, simfonii, un poem simfonic, o multime de marsuri, drama lirica este genul in care isi manifesta cel mai intens noutatea demersului sau creator.
Obsedat intreaga viata de infiintarea unei scoli, Wagner considera teatrul liric ca reprezentand spatiul unei initieri. In acest sens trebuie intelesi termenii „joc scenic solemn” (Bühnenfestpiel) si „joc scenic solemn sacru” (Bühnenweihfestspiel) alaturati operelor „Inelul nibelungilor” si „Parsifal”. Fuziunea intre diferitele arte (poezie, muzica,teatru,dans) se supune unui proiect gandit in slujba omului, caruia Wagner a incercat sa-i defineasca liniile in diferitele lui eseuri teoretice.
Tragedia, alfa si omega tuturor celorlalte arte (toate vin de la ea si tind sa se intoarca spre ea), i-au aparut lui Wagner ca reprezrntand cel mai bun mijloc de a ajuta oamenii sa-si impartaseasca spectacolul propriei lor aventuri: ei se vor recunoaste aici, vor constientiza o aceeasi suferinta cumplita. Artistul va interveni pentru a limpezi sufletul celui care cauta si pentru a-l ghida, provizoriu. Wagner dorea sa joace in epoca sa tocmai acest rol. In conditiile in care Wagner nu a formulat clarprincipiile dramei muzicale decat in momentul in care construia „Inelul nibelungilor”, toate lucrarile lui anterioare, incepand de la „Olandezul zburator”, converg catre aceasta alchimie in care textul devine muzica, muzica devine actiune iar actiunea devine teatru.



Wagner a fost primul compozitor care si-a scris singur libretele. Ramanand stapanul timpului sau dramatic, Wagner a renuntat progresiv la impartirea in arii, recitative si ansambluri. Respingand idea succesiunii de melodii autonome, el creaza melodia continua, provenind in intregime din discurs si sustinandu-l.
Wagner si-a facut studiile la Kreuzschule din Dresda si la colegiile Sf. Nicolae si Sf. Toma din Leipzig. In 1833 este numit dirijor al corurilor la teatrul din Würzburg. In 1834 Wagner era director muzical al trupei Bethmann, aici o intalneste pe Minna Planner cu care s-a casatorit in 1836.
Orchestra, amplificata si sub aspectul numeric al instrumentistilor, capata un rol imens si, simfonizata, „povesteste” la randul ei, caracterizeaza si evoca. Armonia wagneriana deschide cai noi pe care Schönberg le va urma si valorifica, dezvoltandu-le si amplificandu-le pana la limita atonalitatii.
„Maestrii cantareti din Nürnberg” , „Olandezul zburator”, „Tannhäuser” si „Lohengrin” sunt extraordinare realizari muzicale, atat ca spectacol de opera cat si ca frumusete muzicala. „Imnul Iubirii”, „Tristan si Isolda” este o pledoarie pentru dragostea coplesitoare, muzica atingand perfectiunea expresiei.


Tetralogia „Inelul nibelungilor” („Aurul Rinului”, „Walkiria”, „Siegfried” si „Amurgul zeilor”), unicat in istoria universala a genului, este un edificiu muzical grandios, fantastic. Ultima opera scrisa de Wagner, „Parsifal”, este o concluzie indrazneata avand rolul de sinteza a limbajului muzical romantic, pledand filosofic pentru puritate si simplitate ca scop in sine.

Niciun comentariu: