iunie 18, 2010

VERISMUL

“Il vero prima di tutto”

Verismo este numele dat versiunii italiene pentru Naturalismul din literatura europeana de la sfarsitul secolului al XIX-lea, in care Emile Zola a fost figura predominanta. Termenul „verism” a fost folosit pentru prima data in 1878 de Luigi Capuana (1835-1915) in lucrarea sa intitulata: „Studi sulla letteratura contemporanea”, Milano 1879 si definit apoi in teoria noului curent inlocuind termenul de naturalism cu cel de verism in „Gli isimi contemporanei”, Catania 1898. Nascut intr-un moment in care romantismul isi incheia existenta, verismul se constituie intr-o solutie, intr-o modalitate nationala italiana de iesire din impas si de continuare a marilor traditii; verismul apare ca urmare a unei necesitati de inlaturare a acelei arte grandioase, pretentioase si sentimentale, care era romantismul.
Aceasta − si aici, ca si in Franta − coincide cu o aparenta si relativa relaxare politica si sociala, venita dupa zbuciumata perioada a revolutiilor de la 1848, a luptelor de eliberare (1859) si unitate nationala (1870) . Aceasta relaxare trebuie perceputa ca un prilej de eliberare a constiintelor artistice, de manifestare libera in prezentarea omului adevarat, asa cum este el, nu numai ca existenta materiala ci si spirituala. ”Il vero prima di tutto” (adevarul inainte de toate) era idealul marilor reprezentanti ai artei italiene si nimic nu era mai important decat redarea veridica a faptelor, evenimentelor si trairilor puternice indiferent de mijloacele de expresie.
Dupa uniune, in Italia problemele existente devin acute si presante deoarece noul stat era inainte divizat in atat de multe state mai mici, diferite intre ele prin conditiile politice, economice si culturale. Problema sociala a raportului dintre patronat si clasa muncitoare era complicata de diferentele sociale si economice dintre Nord si Sud ( problema meridionala ), de slaba participare a masei rurale la „Resorgimento” (simtita ca un lucru burghez, strain intereselor sale), de opozitia taranimii fata de noua structura politico-sociala („jefuirea” Italiei meridionale), de acumularea de capital pentru intemeierea industriei italiene.
Verismul se dezvolta in anii precedenti unitatii nationale (1870) si continua pana la inceputul secolului al XX-lea, perioada sa de maturitate fiind la sfarsitul secolului al XIX-lea. El apare mai intai in literatura, trecand apoi in artele plastice, in teatru si, in sfarsit, in muzica. A fost elaborat in sfera vioaie a ambiantei milaneze, unde influentele culturii europene erau atat de puternice; cu toate acestea verismul s-a raspandit in toata Italia, dezvoltandu-se in anumite regiuni mai mult decat in altele: in Sicilia (de Roberto; Capuana; Verga) in Campania (Serao; Di Giacomo) in Sardinia (Deledda) in Calabria (Misasi) in Toscana (Fucini; Pratesi; Lorenzini) in Piemonte (Cagna; Giacosa; De Marchi; De Amicis) in Firuli si Veneto (Dall’Ongaro, Caterina Percoto). Raspandirea verismului a depins de pozitia regiunilor in Italia, in ceea ce priveste dezvaluirea realitatii de catre veristi aceasta tine cele doua situatii socio-geografice extreme prezente pe plan national: pe de o parte Florenta, capitala provizorie pana in 1871 si centrul politic italian, pe de alta parte Sicilia, innapoiata, semifeudala si la un nivel inca rural. In acelasi timp, Florentei, unde sunt nascute primele pagini ale atator romane veriste, i se adauga Milano, care este orasul cel mai important din punct de vedere economic, la nivel national.
Platforma pe care se edifica verismul, o constituie filosofia realismului in arta a lui De Sanctis, pe care Luigi Capuana isi fundamenteaza conceptia artistica pe care si-o expune intr-o serie de scrieri si eseuri, definindu-se astfel drept initiatorul verismului in literatura italiana. Intr-o conceptie asemanatoare isi fundamenteza creatia si Giovani Verga care, la inceput un romantic, in 1874, cu nuvela „Nedda”, se indreapta definitiv spre filonul brut al peisajului sicilian pe care il prezinta, in lucrarile sale, cu oamenii sai, descriind conditia intelectului meridional, mai ales lumea satului sicilian cu care se solidarizeaza, oglindindu-i viata in forma ei nuda in accente puternice duse pana la expresionism, aratand in scrierile sale adevarata fata a lumii, a lucrurilor, devenind astfel intemeietorul verismului.
Spre deosebire de naturalismul francez, verismul n-ar putea fi definit drept „miscare” sau „scoala” in sensul strict al cuvantului; asta din cauza inexistentei unui grup de autori angajati intr-un proiect precis definit. Ca „scoala”, deci ca grup relativ omogen, verismul s-ar reduce la un numar de trei scriitori: Giovani Verga, Luigi Capuana si Federico De Roberto.
O caracteristica a verismului italian, este orientarea sa ideologica. In timp ce intrega ideologie si toate manifestarile extra-literare ale naturalismului francez sunt de stanga (criticul Felice Cameroni, cel care l-a facut cunoscut pe Zola cercurilor culte italiene, il definea pe initiatorul miscarii din Franta drept: „republican in politica, materialist in filosofie, realist in arta”), in expresiile sale cele mai tipice si prin reprezentantii sai cei mai ilustri verismul este impregnat de o ideologie conservatoare. Atat Verga cat si Capuana, adopta, in descrierea lumii rurale a Sudului, o pozitie de dreapta; ei identifica raul cu modernizarea lumii arhaice, respingand punctul de vedere al cercurilor de stanga, pentru care cauzele raului se aflau in insuficienta modernizare. Angajarii civice a scriitorilor naturalisti din Franta ii corespunde in plan italian un pronuntat pesimism, o pozitie relativ izolata a scriitorului, care isi asuma doar sarcina observarii impartiale a realitatii din jurul sau si nu se vrea purtator al unei misiuni sociale, profet, pedagog sau judecator al lumii.
In vreme ce pentru naturalismul francez cadrul de referinta este cel al societatii capitaliste, marcate de revolutia industriala, iar clasa sociala studiata este proletariatul urban, veristii italieni raman ancorati intr-o realitate provinciala, arhaica, precapitalista si lasa impresia de neimplicare in conflictele civilizatiei moderne. Intrega literatura verista de la Verga, Capuana si Lampedusa este patrunsa de pesimism, de o adevarata filosofie a resemnarii si a violentei. „Cine nu loveste este lovit”, iata legea suprema care actioneaza arbitrar si fatal.
Scrierile veriste sunt acte de profunda solidarizare umana, adevarate documente sufletesti si morale ce starnesc in constiinta cititorului sau spectatorului sentimentul compasiunii ... doar al compasiunii pentru ca spiritul de revolta lipseste, pentru ca adeptii verismului constata doar faptul social, constata doar ca „oamenii sunt nefericiti”, ca „viata (lor) ar putea fi mai buna”, manifestand insa o atitudine pasiva fata de societatea vremii, fata de mecanismele ei: „Cel ce observa acest spectacol nu are dreptul sa judece”, afirma Giovanni Verga in 1881, exprimand astfel pozitia expozitiva document artistica si necritica a artistilor veristi.
Acceptand legile stiintifice care organizeaza viata si comportamentul, scriitorul cauta sa descopere regulile care organizeaza societatea umana, mergand de la formele sociale cele mai joase pana la cele mai inalte, cum fac savantii in laborator cand cauta sa descopere legile fizice care stau la baza unui fenomen. Atent la realitatea zilnica scriitorul prefera o expunere realista a mediului inconjurator si a subiectelor naratiunii; scriitorul prezinta situatia zilnica ca o cercetare stiintifica, cautand cu atentie cauzele dezvoltarii sale, care sunt intotdeauna naturale si determinate ; de asemenea viata interioara a omului, usor de inteles in termeni psiho-fiziologici, poate fi obiectul unui studiu stiintific sau social: „...obiectul e , adica lucrurile adevarate, istorice; iar analizele acestor documente trebuie sa fie dezvoltate cu ...”(G. Verga). Artistul trebuie sa se inspire doar din adevar deducand materialul propriei opere din evenimentele realmente intamplate si de preferat contemporane, limitandu-se la a le reconstitui cu obiectivitate, respectand realitatea in toate aspectele sale si la toate nivelele sociale. Aceasta este teoria verghiana a impersonalitatii (a obiectivitatii) conform careia naratorul intra in pielea personajelor sale pentru a povesti „documentele umane”. Naratorul este acela care aduna fiorul pasiunilor, al suferintelor si il dezvaluie, impasibil, fara repros sau inflacarare, punandu-se de-o parte lasand sa vorbeasca evidenta faptelor, logica lucrurilor. Autorul trebuie sa se puna in pielea personajelor sale, sa vada lucrurile cu ochii lor si sa le exprime cu cuvintele lor. In acest fel mana sa „va ramane invizibila” in opera. Cititorul va avea astfel impresia nu de a percepe o relatare a unor fapte, ci de a asista la niste fapte care se desfasoara sub ochii sai. Naratorul, in a face personajele sale sa vorbeasca, foloseste limbajul lor: un stil concis, o sinteza simpla si concreta , un limbaj autohton si viu, intercalat de expresii populare si proverbe care pun in lumina obiectivitatea naratiunii (fara amestecuri autobiografice).
Limbajul si stilul trebuie sa fie aderente personajelor, mediului, atingand pe cat posibil resursele dialectelor regionale. Limbajul e eliberat de orice finete teoretica si academica. Capuana respinge subordonarea literaturii la scopurile intriseci intocmai demonstrarii „experimentale” a tezelor stiintifice si obligatiilor politice si sociale, „stiinta” nu trebuie sa constea in transformarea povestirii in experiment pentru a demonstra tezele stiintifice, ci in tehnica cu care scriitorul reprezinta, care este similara metodei observarii stiintifice.
Documentul de inceput al naratiunii veriste este considerata, de catre critici, ca fiind povestirea lui Verga intitulata „Nedda”, datand din 1874. Un teatru verist se afirmase deja cu mult inainte, paralel cu al doilea val romantic si cu grupul boemiei milaneze (la Scapigliatura). Numerosi exegeti descopera elemente veriste in cea mai expresiva dintre lucrarile dramaturgului Paolo Ferrari (1822-1889), piesa „Goldoni e le sue sedici commedie”, care in 1852 a primit premiul societatii „de incurajare si perfectionare a artei dramatice” (Società d’incoraggiamento e perfezionamento dell’arte dramatica) din Florenta si considerata de critica si de public ca inceputul unui drum propriu al dramaturgiei italiene. Philippe Van Tieghem va situa la o data mult mai tarzie inceputurie verismului, despre care e de parere ca acesta „corespunde in mare parte cu miscarea realista franceza” si in legatura cu care mentioneaza piesa lui Giacometti „Moartea civila” drept o opera pregatitoare a acestei miscari literare, in masura in care aduce pe scena probleme legate strans de preocuparile publicului burghez. „In teatru ─ este de parere Philippe Van Tieghem ─ nasterea verismului coincide cu reprezentarea la Milano, in 1884, a lucrarii Cavalleria Rusticana a lui Verga,” .

Scriitori veristi si lucrari veriste
• G. Verga – „Storia di una Capinera”, „Malavoglia”, „Novele rusticane”
• L. Capuana – „Giacinta”
• E. De Marchi – „Demetrio Pianelli”
• M. Serao – „Il ventre di Napoli”
• G. Deledda – „Canne al vento”
• R. Zena – „La bocca del lupo”
• S. Di Giacomo – „Luci e ombre napoletane”
• E. De Amicis – „Cuore”
• C. Lorenzini – „Pinocchio”
• F. De Roberto – „I Viceré”
• N. Misasi – „In Magna Sila”
• A. Cagna – „La rivincita dell’amore”, „Proviniciali”
• R. Fucini –„ All’aria aperta” „Le veglie di Neri Tanfucio”
• M. Pratesi – „In provincia”
• G.Giacosa – „Resa a discrezione”
Din literatura principiile estetice veriste trec in artele plastice italiene unde realismul din pictura franceza prinsese radacini inca dinainte de 1870. Doar ca in aceasta perioada, exprimarea „adevarului” se realizeaza printr-o tematica aleasa din viata oamenilor simpli si prin evocarea cu predilectie a caracterelor personajelor intr-o cromatica adecvata, ceea ce ii confera particularitati proprii si o tenta specifica italiana.

Pictori si sculptori veristi si lucrari veriste
• Domenico Induno – „Incendio”
• Girolamo Induno – „Un grande sacrificio”
• Luigi Nono – „Ritorni da campi”, „Verso sera”
• G. Toma – „Il viatico dell’orfano”
• V. Gemito – „Malatiello”, „Aquaiolo”
• G. Grandi – „Il Maresciallo Ney”

Cu un plus de forta, verismul s-a manifestat in muzica de opera, unde tensiunile si incisivitatile situatiilor scenice sunt amplificate prin intermediul muzicii, cu intreg arsenalul de mijloace de expresie pe care il comporta (melodie, polifonie, armonie, orchestratie, dinamica si agogica etc.). Aici, ca si in literatura, existau niste premize. Verdi, de pilda, in unele opere ale sale accentueaza unele momente printr-o subliniere tragica a conflictelor prezentate („Rigoletto”, „La Traviata”, „Otello”, „Trubadurul”) fara a forta limitele.
In aceasta perioada Italia ofera impresionantul spectacol al continuitatii si ascensiunii operei, pentru ca intre creatiile italiene romantice si cele veriste exista o stransa legatura, acestea din urma bazandu-se pe traditia operei italiene, a cantului italian de tip bel-canto, cu specificul muzicii populare, cu intonatii specifice cantonetelor, serenadelor si baladelor, cu arii stralucitoare, cu ansambluri de sine statatoare, cu o dramaturgie unitara.
Discursul muzical se emancipeaza in directia obtinerii expresiei din ce in ce mai pronuntat patetica si melodramatica, melodia vocala ajunge pana la declamatie; limbajul armonic se adanceste si mai mult in modal, determinand structuri si mixturi sonore noi, contribuind la sublinierea momentelor de maxima tensiune dramatica, intr-o desfasurare rapida, fulgeratoare.
Aceste elemente au facut ca operele „Cavalleria rusticana” de Pietro Mascagni, „Pagliacci” de Ruggero Leoncavallo, „Manon Lescaut”, „Boema”, „Tosca”, „Madame Butterfly” si „Turandot” de Giacomo Puccini, „La Wally” de Alfredo Catalani, „Andrea Chènier” si „Feodora” de Umberto Giordano si „Adrianna Lecouvreur” de Francesco Cilea sa strapunga spatiile si timpul istoric ajungand pana in zilele noastre, inscriindu-se in fondul de aur al culturii muzicale universale.

Muzicieni veristi si opere veriste
• Pietro Mascagni – „Cavalleria rusticana”
• Ruggero Leoncavallo – „Pagliacci”
• Giacomo Puccini – „Manon Lescaut”, „Boema”, „Tosca”, „Madame Butterfly” si „Turandot”
• Alfredo Catalani – „La Wally”
• Umberto Giordano – „Andrea Chènier” si „Feodora”
• Francesco Cilea – „Adrianna Lecouvreur”














VERISMUL = Miscare literara si artistica, aparuta in Italia la sfarsitul secolului al XIX-lea, al carei specific consta indeosebi in orientarea spre universul rural si provincial, spre teme legate de viata cotidiana si de faptele oamenilor simpli.

Niciun comentariu: