iulie 15, 2010

GIACOMO Antonio Domenico Michele Secondo Maria PUCCINI


VIATA SI OPERA - prima parte

S-a nascut la 22 decembrie 1858, in orasul Lucca din nord vestul Italiei, tinutul Toscana. Provine dintr-o familie de muzicieni cu renume.
Primul Puccini care isi afirma talentul muzical este tot un Giacomo, nascut la 1712. El a studiat la Bolognia si a fost numit „Dirijor al Republicii” si este autorul unui recviem pe opt voci. Viata lui a fost aceea a unui om original si a unui intelept in acelasi timp, care inainte de toate a tinut la demnitatea sa. Caracterul mandru si liber il pastreaza si fiul sau Antonio, muzician si el, autor a treisprezece melodrame si al unei cantate, compusa cu prilejul eliberarii republicii. Un alt Puccini, Domenico − discipol al lui Paisiello − a continuat activitatea lirica a tatalui sau, mort in 1832, scriind pe langa piesele sacre cerute de postul pe care il mostenise la Dom, muzica profana. Melodramele sale, „Quinto Fabio”, „Capriciosa”, „Sarlatanul” si „Sagetile amorului”, au avut succes si in afara zidurilor luccane, trecand chiar si de granitele Italiei. Domenico Puccini isi lua rolul de organist si compozitor foarte in serios, refuzand mai multe onoruri si facilitati, facand totul numai de dragul muzicii, in al carei cult pasionat l-a crescut si pe fiul sau Michele, care, casatorit cu Albina Magi, fiica unui alt mare compozitor luccan, a fost apoi tatal lui Giacomo Puccini, supranumit de catre biografii lui „cel mare”, pentru a-l deosebi de stramosul sau din secolul al XVII-lea.
Giacomo Puccini a inceput sa studieze muzica cu unchiul sau Fortunato Magi si cu directorul „Institutului Muzical Pacini”, Carlo Angeloni, care a avut destula rabdare spre a-l initia in abecedarul muzicii si care si-a dat seama de talentul lui. La varsta de zece ani se alatura corurilor de la San Martino si San Michele. Patru ani mai tarziu isi incepe cariera ca organist la aceste biserici si la altele din vecinatatea orasului Lucca, printre acestea: Muntigliano, Celle si Pascaglia.
La saisprezece ani a inceput sa compuna cu seriozitate, scriind parti pentru orga, improvizand pe fragmente din cantecele populare toscane sau din opere ca: „Rigoletto”, „Il Trovatore” si „La traviata”, opere care i-au fost facute cunoscute de catre Angeloni.
O reprezentatie a operei „Aida” de Verdi, la Pisa in 1876, a avut un asa mare impact asupra lui, desteptandu-i interesul pentru teatrul liric. La optsprezece ani Puccini isi descopera vocatia de compozitor liric.
Initierea profesionala de care a avut parte la „Instituto Musicale Pacini” din Lucca si de la Carlo Angeloni, trezeste in tanarul compozitor dorinta de a pleca la Milano care, cu al sau „Teatro alla Scala” si Conservatorul, era o adevarata Mecca pentru compozitori.
Din acele zile „de inceput” de la Lucca, dateaza un „Preludio Sinfonico” (1876), o cantata „I Figli d’Italia bella” , scrisa pentru un concurs (1877) si un motet si Credo (1878) pe care Puccini l-a folosit mai tarziu in Missa in Lab compusa ca exercitiu final la „Instituto Musicale Pacini”
Cu o bursa oferita de regina Margherita si un suport financiar din partea unchiului sau, Dr. Nicolao Cerú, Puccini a putut sa intre la „Conservatorul din Milano”, in toamna anului 1880.
In cateva saptamani asculta la „Scala”, „Fra Diavolo” de Auber, „Simon Boccanegra” de Verdi si „Carmen” de Bizet; se imprieteneste cu Pietro Mascagni, student si el al Conservatorului, si cu Favara, autorul de mai tarziu al unei culegeri de cantece siciliene devenita celebra. Puccini isi foloseste din plin timpul, studiind contrapunctul, exersand la pian din metoda lui Angeleri si citind opera lui Boito.
Compune la cererea lui Bazzini, un „Cvartet de coarde” (1883) iar pentru absolvire, „Capriccio sinfonico” (1883), lucrari remarcabile prin inventia melodica.



Pasiunea pentru teatru a fost insa mai puternica, astfel ca, la indemnul lui Ponchielli, abordeaza opera, gen atat de popular si controversat in lumea muzicala italiana, iar din colaborarea cu libretistul Ferdinando Fontana se naste „Le Villi”(Fantomele mireselor moarte, 1884) opera conceputa initial intr-un act, pentru concursul organizat de editura „Sonzogno” (respinsa sub pretext ca este ilizibila) si redactata apoi in doua acte, marcand debutul sau in teatrul muzical. Desi nu reusise sa castige, aceasta opera reusise sa atraga atentia lui Giulio Ricordi care nu numai ca a editat partitura dar a si aranjat premiera ei, la 31 mai 1884, la „Teatro del Verme” din Milano. Opera a fost primita cu entuziasm de catre public si critica muzicala, care vedeau in Puccini „un mare compozitor la orizont”. Cu aceasta productie, intre Ricordi si Puccini s-a creat o relatie de lunga durata.
Romantica prin subiectul ei, „Le Villi” i-a dat ocazia lui Puccini sa creeze o muzica de un tip melodic nou, expresiv, patetic si declamatoriu, de o mai pronuntata expresivitate, rezultat al unei adancite analize psihologice prin patrunderea in intimitatea trairii personajelor, printr-o unitate intre textul poetic si muzica. Inca din aceasta opera, Puccini se remarca prin profunzimea expresiei, prin adancirea simfonizarii ca mijloc de expresie pentru a sugera unele aspecte petrecute in afara scenei, dar care trebuiau sa fie facute cunoscute spectatorului (de exemplu, „Parte simfonica” de la inceputul actului al doilea). Cu toate acestea, „Le Villi” nu a reusit sa se impuna si aceasta din cauza libretului lipsit de dramatism, cu toate ca din punct de vedere muzical opera cuprindea multe din elementele stilistice pucciniene.


„Edgar” ( 1889) a doua opera compusa de Puccini, opera in patru acte pe un libret de acelasi Ferdinando Fontana, dupa „La coupe et les lèvres” (Cupa si buzele) de Alfred de Musset, a avut un destin asemanator cu cel al primei opere. Nemultumit de libret Puccini incearca sa-l salveze printr-o muzica de exceptie plina de rafinament. Este opera in care Puccini utilizeaza pentru prima data stilul parlando intr-o conceptie personala dar care, din cauza textului, ramane neconvingator. Si totusi trecand peste aceasta, in „Edgar” Puccini reuseste sa creeze cateva pagini muzicale de exceptie : aria Fideliei (din actul I ) care se remarca datorita frumusetii sale melodice sau scena din palatul Tigranei (din actul al II-lea) cu splendida romanta a lui Edgar, preludiul din actul al treilea care releva inca o data calitatile de simfonist ale lui Puccini si recviemul (din actul al III-lea) scris in cel mai autentic stil puccinian.
A treia opera a lui Puccini este „Manon Lescaut”(1893). Cu scopul de a nu repeta gresala pe care a facut-o cu „Edgar” , compozitorul a lucrat cu opt libretisti (inclusiv Ricordi si el). A fost pentru prima data cand Puccini si-a ales singur subiectul, desi Ricordi a vrut sa-l faca sa se razgandeasca temandu-se de o posibila comparatie cu Massenet. Puccini a vrut sa interpreteze ceea ce Massenet a exprimat in limba franceza, in termeni italieni − cu o pasiune disperata.
Cu „Manon Lescaut”, drama lirica in patru acte, pe un libret de Marco Praga, Domenico Oliva si Luigi Illica, dupa romanul abatelui Prévost, Puccini depaseste faza inceputurilor si a experientelor si se integreaza verismului. Cu toate ca subiectul operei nu este desprins din contemporaneitatea imediata, actiunea petrecandu-se in secolul al XVIII-lea, in Franta, Puccini il trateaza realist, conferindu-i trasaturi universalizante, drama nefericitilor Manon si Des Grieux fiind o drama de ieri, de azi si de maine, de aici si de pretutindeni posibila a fi repetata oricand si oriunde, intr-o lume dominata de mizerie morala si nenorociri umane. Creand o opera pe aceasta tema, Puccini facea proba unui mare act de curaj, avand in vedere ca opera sa era a treia creata pe acest subiect in decurs de treizeci si sapte de ani, urmand dupa cele doua create de Auber (1856) si Massenet (1884); si a reusit sa faca din romanul abatelui Prévost ”o opera de sentiment si melodie in care abunda gratia pudrata a secolului al XVIII-lea si palpita drama etern umana a iubirii si a mortii”.


Prin „Manon Lescaut”, Puccini a reusit sa se ridice asupra stereotipilor creand o opera moderna cu o actiune puternica, intr-o conceptie dramaturgica viguroasa, intr-o tratare particulara a vocilor, intr-un stil melodic original si inconfundabil.
Premiera operei a fost un imens succes care s-a raspandit si in afara Italiei. In acest moment glorios Puccini a spus unui prieten: „Cred ca inteleg bine limbajul muzical al operei si scena de opera. Sunt sigur ca voi reusi in aceasta arta”.
Ca si Verdi in „Traviata” , Puccini este cucerit de puritatea si sinceritatea eroinei pe care o priveste cu simpatie si o creaza ca pe un personaj complex care iubeste cu pasiune, dar care cade victima tentatiilor unei societati corupte si imorale. Evolutia ei este continua: timida in momentul sosirii la hanul din Aimes unde il intalneste pe studentul Renato Des Grieux cu care accepta sa fuga la Paris; sclipitoare apoi in ambianta luxoasa a palatului lui Geronte, dar regretandu-si iubitul parasit, pe care il reintalneste si cu care incearca sa fuga din nou; indurerata si distrusa moral si psihic in portul Le Havre inaintea imbarcarii fortate spre America si sfarsita fizic, dar constanta in dragostea ei pentru Des Grieux in bratele caruia se stinge spunand: „Le mie colpe...travolgerà l’oblio...ma...l’amoro mio...non muor...”( Vina mea...va fi inecata de uitare...dar...iubirea mea...e nemuritoare...). Nuantele cantecului sau sunt particulare, accentul cazand pe sensul cuvintelor incadrate in fraze amplu desfasurate, cu respiratii si suspensii variate, discontinuitatea sporindu-i expresia.
In contrast cu ea, Des Grieux este intreprinzator, statornic in dragostea pentru Manon lupta si spera in eliberarea ei si in fericirea lor, pana in ultima clipa. Cantul sau este dramatic, chiar in momentele de lirism, acest dramatism razbatand cu o deosebita intensitate, atingand accentele cele mai puternice in actul al treilea in care Des Grieux canta o adevarata arie a disperarii si in scena finala, in care, neputincios, asista la sfarsitul tragic al iubitei sale, Puccini creand in „Manon Lescaut” unul dintre cele mai dificile roluri de tenor.
Unitatea operei este asigurata de prezenta unor teme conducatoare si mai ales de desfasurarile simfonice de mare efect in dramaturgia operei. Orchestra ocupa un loc esential; intermezzo-ul dintre actele al doilea si al treilea, de o puternica expresie dramatica, descrie atmosfera sumbra si apasatoare a inchisorii si a tristetii portului Le Havre, pregatind actul al treilea, care aduce o schimbare de expresie considerabila, in care este plasat punctul culminant al operei, marcat de strigatele de disperare ale lui Des Grieux, care implora mila.
Ansamblurile corale sunt tratate in maniera madrigalului dramatizat, care ocupa un rol important in doua momente cheie ale actiunii: la inceputul actului intai, creand ambianta zgomotoasa a hanului din Amiens si la sfarsitul actului al treilea in scena inchisorii dinaintea imbarcarii. Aici si in unele momente de cant, Puccini utilzeaza vorbirea cantata si intonata, foarte aproape de firescul exprimarii realizand un fel de „compromis intre sprechstimme si sprechgesang”, o modalitate proprie italiana noua si originala de mare efect in dramaturgia muzicala a operei.
Prin „Manon Lescaut”, Puccini devine unul dintre cei mai vigurosi compozitori de opera ai epocii sale, realizarile urmatoare venind sa adevereasca profetia unui critic contemporan care spunea: „Puccini este cu adevarat geniul italian” . In doar cativa ani opera a fost prezentata in Buenos Aires, Rio de Janeiro, St. Petersburg, Madrid si Hamburg iar apoi in Londra, Lisabona, Budapesta, Praga, Filadelfia, situatia financiara a compozitorului imbunatatindu-se, permitandu-i acestuia sa-si achizitioneze propria vila la Torre del Lago.

va urma....

Niciun comentariu: