iulie 16, 2010

GIACOMO Antonio Domenico Michele Secondo Maria PUCCINI ... partea a doua

„La Bohème”, opera in patru acte, pe un libret de Luigi Illica si Giuseppe Giacosa, dupa romanul „Scènes de la vie de Bohème” de Henry Murger, este urmatoarea lucrare a lui Puccini.
„La Bohème” este fructul primei colaborari dintre Puccini, Illica si Giacosa. Initial colegul sau, Leoncavallo, i-a oferit lui Puccini libretul, dar acesta l-a refuzat gandindu-se ca probabil nu este destul de bun, propunandu-i lui Leoncavallo sa scrie el muzica. Exact asta a facut Leoncavallo ceea ce l-a facut pe Puccini, in cele din urma sa se decida asupra compunerii operei. Cu toate ca Puccini avea o viata confortabila la Torre del Lago si se bucura de compania prietenilor sai din sat, compozitorul a muncit la fel de repede ca si libretistii sai. Opera a avut premiera inaintea operei lui Leoncavallo.





Gustav Mahler, care tocmai se alaturase Operei din Viena ca dirijor, a fost trimis la Venetia in mai 1897, ca sa asculte in premiera mondiala opera lui Leoncavallo si sa faca o comparatie intre aceasta si opera lui Puccini. La intoarcere el a relatat directorului operei ca de departe opera lui Puccini este mai buna ; oricum directorul Jahn era in relatie buna cu Leoncavallo si hotarase deja sa produca versiunea acestuia. Dupa ce Mahler a preluat postul de director de la Opera din Viena, el a pus in scena „Boema” lui Puccini, in 1903.
Subiectul, desprins din boema pariziana a anilor 1830, reda un episod din viata unor artisti, „care la fel ca majoritatea populatiei capitalei franceze, duc o viata vesela si teribila si care suferea de foame si murea de acea boala careia stiinta nu indrazneste sa-i dea numele adevarat de mizerie”.
Puccini creaza in „Boema” o drama sociala de mare sensibilitate, o opera plina de gratie si rafinament care se vrea a fi vesela, optimista si exuberanta, dar care este dezolanta in tristetea ei data de lipsurile materiale si incertitudinile in care traiesc personajele, in atmosfera rece a iernii pariziene, neramanandu-le decat caldura sufleteasca si prietenia.
Mijloacele de care dispune Puccini in realizarea muzicala sunt simple si particulare, sigure si clare, de un efect surprinzator. Accentul principal este pus pe surprinderea si redarea complexa a trairilor personajelor principale (Rodolfo si Mimi, Marcello si Musetta, Schaunard si Colline) pe care le individualizeaza si le evidentiaza trairile printr-o muzica plina de sensibilitate, sinceritate si emotie, printr-o melodica specificitate italiana, intr-o conceptie dramaturgica moderna, apropiata de drama wagneriana, realizand o sinteza intre conceptia de ansamblu a compozitorului de la Bayreuth si specificitatea italiana, intre drama si cantul acompaniat de orchestra.







Expresia este concentrata, locul preludiului fiind luat de o foarte scurta introducere orchestrala, executata cu scena deschisa, urmata de desfasurarea actiunii, in care replicile sunt date prompt si spontan, firesc si debordant, urmarindu-se expresia cea mai fireasca si naturala, utilizand o variata gama de modalitati de la cant la vorbire, de la ras la plans, de la strigat la tacere.
Desfasurarea muzicala alerta a impus compozitorului utilizarea „melodiei continue” locul ariilor fiind luat de scurte marturisiri sentimentale, ca de pilda aria lui Rodolfo, sau aria Musettei, „Quando me’n vo...” , acestea fiind perfect integrate in desfasurarea actiunii. Compozitorul foloseste niste motive muzicale care au menirea de a caracteriza personajele in ceea ce au ele mai specific si esential (motivul lui Rodolfo, patetic, al delicatei Mimi, duios si trist, al Musettei, temperamental) fara a le trata in maniera principiilor wagneriene.
Limbajul armonic, nou si inventiv bogat in sonoritati transparente cromatisme acorduri de septime si cvinte paralele (inceputul actului al treilea si al patrulea) frecvente modulatii cromatice si enarmonice, contribuie si el la realizarea reusita a expresiei de ansamblu a operei.
Orchestra ocupa un loc esential in opera; sclipitoare dar pline de rafinament, sonoritatile ei sunt proaspete si sugestive, originale in alcatuiri, poetice, patetice si vibrante in expresie, completand comunicarea verbala intr-un complex de sugestii si impresii (se remarca modul personal in care Puccini trateaza corzile, unisonurile si dispunerile spatiale, accentuand lirismul si expresia patetica).




Niciun comentariu: