august 10, 2010

Tripticul - "Il Tabarro", "Suor Angelica" si "Gianni Schicchi" - Puccini

In acelasi an 1917, Puccini propune formula de triptic gandit asemanator trilogiei cu prolog de Wagner, dar in sens invers. Adica, nu mai multe opere unite printr-un subiect si prezentate in mai multe seri consecutive, ci mai multe opere intr-un act, cu subiecte diferite, prezentate intr-o singura seara. Subiectele sunt desprinse din estetica verista pretandu-se la desfasurari scenice rapide, concentrate, cu maximum de tensiune dramatica, tripticul puccinian constituindu-se ca o noua modalitate de realizare a spectacolului de opera contemporana.
In aceasta lucrare Puccini, pastrand principiile afirmate in lucrarile anterioare merge mai departe in directia atingerii celei mai inalte culmi ale expresivitatii melodismului de factura romantica, in cea mai stransa legatura cu textul dramatic verist.
Prima dintre operele tripticului, „Il Tabarro” (Mantaua), pe un libret de Giuseppe Adami, dupa piesa „La Hauppelande” de Didier Gold, este o drama sumbra desprinsa din viata trista a muncitorilor si hamalilor de pe cheiurile Senei. Cu o deosebita forta reuseste Puccini sa surprinda complexitatea vietii efective a eroilor sai ─ oameni simpli, dar caractere puternice ─ printr-o muzica sobra, sugestiva si descriptiva. Actiunea concentrata si desfasurarile rapide au impus compozitorului adoptarea unui stil vocal declamatoriu lasand insa loc si unor pagini de un autentic melodism puccinian, de o mare simplitate, dar de o eficacitate maxima. Asa sunt de pilda, duetul Georgetta-Luigi, realizat intr-o expresie mai putin lirica si mai mult disperata si arietta lui Michele ─ adanca in deznadejdea lui dureroasa. Emotionanta prin veridicitatea situatiilor si sinceritatea expresiei, opera s-a inscris ca o realizare de seama a verismului italian.



Cea de a doua opera a tripicului, „Suor Angelica” (Sora Angelica) pe un libret de Giovacchino Forzano, dupa o povestire florentina de la sfarsitul secolului al XVII-lea, readuce ideea mortii tragice, de data aceasta nu ca efect al razbunarii, ci ca efect al sacrificiului suprem. O drama lirica sentimentala ce continua pe un plan dramatismul operei anterioare, dar care nu a reusit sa se ridice la un nivel corespunzator, succesul ei fiind destul de modest.


Al treilea „act” al tripticului, „Gianni Schicchi”, opera comica pe un libret de acelasi Giovachino Forzano, inspirat de „Cantecul al XXX-lea” din „Infernul” de Dante Alighieri, s-a inscris ca una dintre cele mai inspirate opere comice italiene. Actiunea operei se desfasoara la Florenta, in anul 1299 si surprinde figura mucalitului Gianni Schicchi, intr-una dintre nastrusnicele sale ispravi pentru care a fost aruncat in infern. De un comic molipsitor, in „Gianni Schicchi”, Puccini reinvie opera bufa italiana atat de stralucit reprezentata de Pergolesi, Cimarosa, Rossini si Verdi. Din ea razbate umorul, ironia fina moralizatoare, senzatia placuta de destindere, calitati caracteristice noii opere in care nu imprejurarile sunt descrise si satirizate ci tipurile de caractere, psihologiile personajelor, lacomia si prostia unora ─ in contrast cu iscusinta si inteligenta altora. Opera este dominata de figura lui Gianni Schicchi care, in rolul lui Buoso Donati, capata dimensiunile celor mai de seama personaje comice ale operei italiene. El domina lupta pentru avere data intre rudele lui Buoso, conducand firul actiunii abil si inteligent, astfel incat situatia sa-i fie favorabila, in intentia de a-i ajuta pe cei doi tineri, Rinuccio si Lauretta. Nu este o caricatura muzicala, nu este ironizat ci din contra, el se impune prin simplitate si inteligenta. In jurul sau roiesc celelalte personaje, fiecare manate de interese personale, personaje pe care Puccini le caracterizeaza cu finete si maiestrie.


Fara a-si pierde din particularitatile stilistice, Puccini creaza in „Gianni Schicchi” o muzica proaspata, alerta, dinamica, plina de verva si optimism, cu trasaturi contemporane, intr-o tratare vocal-simfonica riguroasa, din care razbate lirismul chiar si din paginile in care burlescul este dominant (de pilda arietta Laurettei, intr-o alcatuire simpla, cu intonatii deduse din cantecul popular, conturandu-i chipul pur si candid, sau duetul Rinuccio-Lauretta din final, un adevarat duet al fericirii).
Remarcabile sunt si numerele de ansamblu, grupuri vocale, realizate intr-o stralucita scriitura polifonica si armonica, cu interventii scurte si maiestrit utilizate, exact acolo unde dramaturgia o impune, conferind spectacolului vigoare, vivacitate si accesibilitate.

in continuare un reportaj foarte interesant difuzat de Rai Tre. Debutul lui Woody Allen ca regizor de opera in "Gianni Schicchi" de Puccini.







Niciun comentariu: